Picaturi

Ploaia

- “Ești frumoasă, ești tânără, ești dulce, ești bună și miroși ca un câmp de flori! Ești atât de veselă și de zăpăcită! Te ador! Te iubesc! Îmi e foarte ușor să te iubesc. E firesc să te iubesc. Ești atât de iubibilă!” îi spuse El, privind-o adânc în ochii atât de dragi lui. “Nu înțeleg însă, continuă, de ce mă iubești TU pe  mine. Sunt bătrân,  sunt urât și sărac. Nu îți pot ofer nimic. Nu văd ce anume ai putea tu iubi la mine”.
- “Eu doar te iubesc”, îi răspunse  Ea. “Iubirea ta e ca ploaia înainte să cadă. Iubirea mea e însăși ploaia care a căzut pe Pământ și care l-a hrănit și l-a binecuvântat. Iubirea mea sunt copacii și florile care se hrănesc și cresc, după ce ploaia a căzut. Iubirea mea a existat dintotdeauna și va exista mereu”, spuse Ea încet și o lacrimă i se rostogoli pe obraz.
- “Dar te iubesc și știu bine că iubirea mea pentru tine va exista mereu, MEREU!” protestă EL.
- “Dacă aș fi bătrână și urâtă, dacă aș fi acră, posomorâtă, dacă aș mirosi a mătrăgună, nu a flori…atunci, chiar și atunci, tu m-ai iubi?”
- “Atunci, nu ai fi tu!”
- “Dar aș putea să fiu așa, într-o zi. Dacă voi fi urâtă și bătrână, dacă voi fi rea și acră – tot eu voi fi. Iar atunci – atunci tu nu mă vei mai iubi. Iar eu nu voi înțelege. Și voi suferi. Și, poate, voi muri de durere.”
Si Ea plecă. A plecat pentru totdeauna. Pentru că nu voia să moară de durere, ci voia să fie vie și să-l poată iubi pe El, mereu.