Rau!

Ma simt ingrozitor, abia scriu, abia ma misc de pe o parte pe alta...a dat peste mine o raceala foarte aiurea. Nu stiu cui datorez asta, dar trebuie sa-i multumesc! Maine ar fi trebuit sa fiu undeva, nu o sa mai fiu...pentru ca ma simt ingrozitor!parca m-ar fi batut cineva, parca m-ar fi calcat in picioare sau ar fi dat o masina peste mine...am primit zeci de sfaturi cu ce si cum sa fac! Oamenii buni nu-s in stare sa merg pana jos! Primesc vizite la domiciliu, vine acusica gasca nebuna, o sa ma vada un pic mai mult fara chef de viata, sper sa nu fie prea tare dezamagiti, mai ales ca le-am promis ca o sa fiu fericita (adevarul e ca mai simulez uneori). Vin oamenii ca sa-mi fie alaturi, nu pot sa-i refuz, ei sunt famillia mea...nu imi mai place singuratate, deci nu ma izolez nici macar atunci cand sunt bolnava...am nevoie de zambete, glume, imbratisari ca sa nu uit sa fiu om...ce o mai fi insemnand si asta, ca eu nu mai stiu de ceva vreme ce e aia. Detalii...

 Am scris o poveste frumoasa despre iubire, si tot ce inseamna sentimente...nu am inca acel curaj sa o public aici, poate mai tarziu, sau poate niciodata. Oricum stiu ce inseamna sa iubesti, cred ca e singura chestie pe care nu o uit chiar daca ma simt scursa de viata. Si chiar nu mi-era dor de senzatia asta pentru ca am trait-o cateva luni bune, am trait ca un robotel...trezit, baie, mic dejun, zambete, parc, .... singurul lucru care ma facea sa fiu sigura ca traiesc era ratiunea mea de a trai, o fetita scumpa si de care imi e dor enorm, ea era omuletul care imi spunea sa nu mai plang, ma pupa si ma tinea in brate atat de strans cat putea ea, are 4anisorii dar alina suferinta cum nu reusea nimeni. Nu mai zic ca surioara ei a plans cand m-a vazut ca plang, si plangea nu pentru ca ii veni sa planga, plangea pentru ca a simtit suferinta, a simtit neputinta cu care plangeam, ca vedea ca as face orice, as da orice sa nu mai simt ce simteam. Stia ca ceva m-a ranit si m-am oprit din plans doar pentru ca nu vroiam sa o atinga suferinta mea, sa nu imi vada privirea acea de om trist, inca nu e momentul, o sa aiba timp...acum trebuie sa vada doar partea plina a paharului, sa creada ca oamenii sunt incapabili sa raneasca. Am plans toate in seara aceea, au plans pentru mine si eu pentru ce motiv aveam, m-am simtit vinovata si mi-am cerut scuze, mi-am cerut scuze si am sa-mi cer mereu pentru ca am facut pe cineva sa sufere pentru mine. Mi-e dor de fetitele mele scumpe, de ratiunea mea de a trai, m-au ajutat enorm acele sufletele si m-am simtit iubita atunci cand ma strangea in brate si eu mai tare pe ele, poate de disperare pentru ca vroiam sa ma simt iubita de cineva, sa simt ca cineva e acolo pentru mine, ca nu e o iluzie, ca nu visez. Sper sa creasca frumos si sa nu le mai vad plangand ca atunci, sa nu mai vad neputinta din ochisorii lor, nu erau vinovate cu nimic dar incercau sa ma ajute, sa ma faca sa simt ca nu sunt singura pe lume, ca sufera si ele daca eu sufar. M-am simtit iubita, dar nu indeajuns sa uit si sa zambesc cu adevarat, am fost o "falsa" si o sa mai fiu...

Gata, ma intind in pat si-mi astept "sfarsitul", glumesc :)...ar fi mult prea simplu.

O zi frumoasa! Pupici