Uneori

Uneori este mai bine întorci spatele lumii și să fii singur în momentele tale de tristețe. Să te izolezi între patru pereți sau să evadezi afară în natură, doar tu cu tine. Să poți plânge în voie, fără a fi compătimit, fără să fii nevoit să te explici pentru starea ta și fără să auzi consolări patetice. Să poți urla dacă simți nevoia să te eliberezi de durere. Să nu auzi păreri de la cei bine intenționați, care cred că știu ceea ce simți, doar pentru că s-au lovit de dureri asemănătoare. Ei nu au trăit în locul tău și, oricât le-ai povesti de detaliat durerea ta, nu pot percepe lucrurile așa ca tine. Ei le percep rațional, tu le percepi emoțional.
Este foarte trist plânsul de unul singur, când nu ai alături decât perna... dar este mai bine să nu îți știe nimeni durerile. Prea puțini ți le pot alina, iar unele dureri nu le poate alina nimeni și nimic.
Doar timpul te ajută... te ajută să accepți, să te resemnezi, te ajută să înțelegi, să ierți, să uiți... Dar mai întâi este nevoie să plângi pentru visele neîmplinite, pentru pierderi, pentru propriile neputințe...
Cu timpul tristețea va deveni din ce în ce mai mică, atât de mică încât într-o zi o vei putea ascunde după un zâmbet frumos...
Da, zâmbetul trebuie arătat lumii... lacrimile și tristețea, nu.