Toamna...

Toamna, anotimpul schimbărilor, al uitării, al iertării... Toată această simfonie de culori îmi dă un sentiment ciudat de visare. Atâtea culori atât de diferite şi totuşi atât de bine combinate, încât aproape că nu-ţi poţi crede ochilor că ceea ce vezi e aevea. Culori din cele mai aprinse până la tonurile cele mai pale, pasteluri cum n-ai ocazia să priveşti prea des, de la galbenul aprins la bejul pal, de la ruginiu la portocaliu, toate tonurile de verde şi încă multe altele pentru care nu sunt cuvinte a le descrie, nuanţe pe care doar natura în maiestria ei a reuşit să le aducă la desăvârşire. Peisaje de o nemărginită sensibilitate, adunând în ele atâta romantism, suferinţă, tristeţe şi totuşi atât de mult frumos. Încercând să înţeleg acest festin al culorilor prin prisma simbolurilor, am rămas fascinată să văd cum poate convieţui speranţa în acelaşi loc în care există disperarea, puterea şi voinţa la un loc cu frica, resemnarea şi renunţarea la viaţă, rămâi uimit vâzând că aici moartea face casă bună cu viaţa, iar iubirea se îmbrăţişează cu ura, dar mai ales cum poate vieţui acest amalgam de sentimente atât de simplu şi de cuminte. Poate că pare un paradox, însă privnd cu atenţie acest spectacol al naturii, această impresionantă dovadă de sensibilitate şi frumos, ne gândim că uneori, deşi sentimentele ne sunt contradictorii am putea învăţa de la mama noastră natura şi de la pădurea ei îngălbenită, cum să ne stăpânim, cum să ne ţinem pornirile în frâu şi mai ales cum putem să trăim frumos chiar dacă înăuntrul nostru e un întreg haos. Probabil că fiecare frunză pe care o strivim nepăsători sub paşi îşi are propria sa viaţă, propria poveste peste care trecem cu nepermis de multă uşurinţă. Eu cred că dacă am dori şi am încerca măcar să ascultăm cu sufletul, fiecare colţişor din ceea ce ne înconjoară ar putea să ne povestească romane întregi, poveşti cu prinţi şi prinţese, cu vrăjitoare şi zmei, cu bucurii şi speranţe, înfrângeri şi dezamăgiri, poveşti pe care nici cel mai iscusit scriitor n-ar fi în stare să le aşternă pe hârtie. E atâta bucurie şi atâta înţelepciune în glasul mult al naturii, încât privind dansul acestor nevinovate frunze purtate aiurea în vânt, te poţi închipui ca spectator într-o sală imensă în care iei parte la cel mai minunat balet închipuit vreodată. Mai are oare cineva timp astăzi să se gândeasca şi să priveasca prin ochii inimii la toate astea? Mai poate oare cineva să se bucure şi să sufere împreună cu pădurea îngălbenită aflată parcă în agonie şi îngenuncheată de trecerea timpului, dar purtându-şi cu demnitate povara morţii ca pe o comoară? Uneori aceste lucruri aparent simple mă înalţă atât de sus, încât această bucurie de a fi partaşă la liniştea şi pacea ce domnesc în simpli copaci aplecaţi în toate direcţiile de bătaia uneori necruţătoare a vântului nu poate fi comparată cu niciun bun material, cu nicio răsplată palpabilă. Ciudaţenie, copilărie eternă, nebunie...nu ştiu dacă chiar aşa e, cert e însă doar faptul că dacă majoritatea oamenilor ar avea timp şi voinţă, ca măcar pentru o clipă să se lase furaţi de mirajul culorilor toamnei, al nostalgiei şi al sensibilităţii ce ne înconjoară la tot pasul, mai ales acum în miez de toamnă, purtaţi de aripile acestei fantezii cu siguranţă că lumea ar împrumuta macar stropi din aceste sfinte culori, oamenii ar deveni mai buni, mai înţelegători, armonia şi fericirea ar fi mai aproape de noi, iar sufletele tuturor ar alerga valsând fericite asemeni frunzelor toamna purtate aiurea în vânt. Probabil că astfel, răutatea, minciuna, nebunia şi toate celelate rele ar fi închise din nou în cutia Pandorei, iar speranţa singurul antidot al acestora ar înflori în inimile şi pe chipurile tuturor. Cu toate că gândind realist, toamna este anotimpul ce prevesteşte sfârşitul, moartea, tristeţe, suferinţă, privind cu alţi ochi la toate acestea nu poţi să nu-ţi ştergi o lacrimă de bucurie pornită din suflet, ca o ultimă răsplată, ca un semn de mulţumire pentru ceea ce natura a creeat, a zidit şi ne-a binecuvântat să luăm parte la această sfântă creaţie a sa. La fel cum toamna îşi amestecă nuanţele si culorile asemeni unui pictor iscusit, oferindu-ne imagini de neuitat, tot ea e cea care ne amestecă în suflete amintirile, bucuriile, tristeţile, şi cât de fierbinte, de pură şi de unică este lacrima care nu curge niciodată pe obraz dar pe care o simţim în noi şi care până la urmă ne topeşte uşor de fericire, mulţumire şi iubire, amestecându-ne încet în oceanul de vise în care ne simţim frunze uscate, purtate lin de adierea vântului....aiurea în univers.