Iubirea...

Nu stiu...nu stiu sa mai scriu frumos despre frumos...nu mai vad natura aceasta extrem de frumoasa. 

Nu mai vad nimic, astept sa ninga sa vina Craciunul si sa vad cat de mult pot duce. Sa vad daca va mai ramane ceva din mine, sa vad cati prieteni vor ramane atunci cand ma vor vedea trista. Sa vad cat de mult se pot iubi unii si eu sa nu pot iubi...sa fii gol inseamna sa nu stii sa mai apreciezi anumite chestii...e mult spus a aprecia, poate nu mai crezi ca inseamna ceva/poate ca trebuie sa inveti sa iubesti la fel cum invata un bebelus sa mearga. Pentru ca iubirea se vorbeste...are limbajul ei...si nu stiu toti sa-l vorbeasca, sa-l simta si sa-l cunoasca.

Cand o traiesti, n-are nevoie de definitii, enunturi, metafore. Necesitatea acestora intervine in momentul in care ramai fara ea. Cumva, sunt foarte supararata pe iubire! Nu-ti garanteaza nimic, te consuma, aproape te mananca de viu; cand faci compromisuri, e bine pentru celelalt, iar pentru tine e rau, cand nu le faci, e rau pentru toata lumea, parca si pentru vecini. Dar toti filosofii sunt de acord ca venim aici, in aceasta lume, pentru a iubi si a invata. Indiferent ce-ar insemna asta! Se spune ca din orice intamplare, fericita sau nefericita, pe care o traim, ar trebui sa invatam ceva. Mai precis, cam asta ar fi singurul scop al intamplarilor. Alminteri, am putea trai bine mersi si fara intamplari. Probabil de aceea sfintii pot trai bine mersi in varful muntilor, sau unde traiesc, iar shamanii cu ochii in zare sau inchisi in colibe. Oricum ar fi, sunt sigura ca, daca te asezi binisor pe-un scaun, dupa fiecare intamplare, si te intrebi ce-ai invatat din ea, nu poate fi decat in interesul tau. S-ar putea sa te cam saturi de intrebari si, deci, de intamplari.

Indragostitii traiesc numai cu ei si pentru ei. Aici, de fapt, e si miracolul acestui sentiment inefabil. N-as putea trai fara iubire, Doamne fereste, dar tare mult as vrea sa fiu mai inteleapta atunci cand iubesc! Am gresit mult, iubind, iar cei care m-au iubit mi-au gresit mult. Cand iubesti, suspiciunile sunt la cote maxime, furia, intoleranta. In mod cu totul aparent, iubirea e toleranta. E toleranta doar daca ii convine si se muleaza pe interesele si pe nevoile ei. Prin excelenta, iubirea e mai intoleranta ca orice altceva. Cu exceptia cazurilor patologice de victimizare sau a cazurilor extreme de teama si neincredere in sine. Din punctual meu de vedere, e aproape de neinteles cum iubirile dureaza. Au toate incredientele autodistrugerii. Dureaza, probabil, pentru ca insul, in sine, are o tendinta puternica spre alienare, iar normalitatea, ca orice norma, il tine intr-o carcera a celorlalti. O carcera imensa, careia nu-i vezi gratiile, care poate sa-ti creeze, cu usurinta, sentimentul fals al libertatii, pana cand tu evadezi, din intamplare sau din necesitate, intr-o carcera cu mult mai mica, o carcera pentru doi, din care nu vrei sa mai iesi pentru ca libertatea celuilalt e libertatea ta si viceversa, iar aceasta forma de libertate e o libertate mult mai privata decat o forma de libertate comunitara, socialmente admisa. 

..........................................................................