Dor

Mi-e dor de el...mi-e dor de singura persoana din viata mea care m-a facut sa ma simt intr-adevar speciala.

Sa ma simt iubita, alintata si pretuita.

Am amintiri vii si n-am sa-l uit niciodata, pentru ca face parte din mine si lumea mea frumoasa cu oamenii care traiesc pentru a ma face fericita.

Imi cumpara banane desi nu le suporta, mereu isi gasea timp sa vina sa ma vada, sa stea acolo in tacere si sa ma priveasca bolborosind ca nu intelege de ce imi plac asa de mult bostani (pentru el bananele aveau gust de dovleci), si nu ma certa niciodata, nu tin minte sa imi fi zis vreo vorba de ocara.

Era mereu dragastos si mereu ma alinta, ma alinta Bunghiut, pentru ca eram mititica lui...si acum fiind mare il vad in amintirile mele atat de trist...il vad cum ma priveste de parca isi ia ramas bun.

Mancandu-ma din priviri, parca vrea sa tina minte toate detaliile, savura parca fiecare moment cu mine chiar daca erau uneori si zeci de persoane in jur.

O certa mereu pe bunica, o certa ca se plange mereu si nu vrea sa ne faca pe plac.

Era de o bunatate cum nu am mai intalnit...era bunicul meu care a fugit cand nu stiam ce inseamna sa plecarea definitiva.

Nu am plans la inmormantarea lui, pur si simplu m-am blocat, era prea mult pentru mine...deja imi pierdusem cealalta pereche de bunici...numai faceam fata si pierderii lui.

S-a dus repede...numai vroiam sa-l vizitez in perioada aceea, pentru ca era altfel, se vede ca-si ia adio...si nu vroiam sa-mi iau adio, doar pentru a-l obliga sa ramana. Sa nu ma paraseasca.

Eram copil, dar atunci am inteles ca oamenii buni mor primi...se duc asa de repede incat nu vrei sa le dai drumul.

N-am vrut sa-l las, am vrut sa-l oblig sa ramana pentru a-mi cumpara in continuare banane, pentru a auzi mereu Bunghiut din gura lui....nimeni nu are acea tonalitate, nimeni nu reuseste sa o spuna cu atata drag, pentru ca nimeni nu reuseste sa-i semene.

L-am iubit atunci, dar acum il iubesc cu un dor nebun si un "daca" care nu ma va parasi niciodata, "cum ar fi daca el ar fi aici acum, in fata mea ?"

Dar raman cu daca si cu amintirea inca vie, si extrem de dureroasa pentru mine.

Il vreau cu o disperare nebuna, pentru ca stiu ca nimeni nu poate iubi la fel ca el, nimeni nu poate sa ma protejeze cum o facea el.

Imi lipsesc oamenii care m-au iubit inca de cand m-am nascut, pentru ca sunt putini oamenii care vad in mine cata dorinta am de a proteja oamenii pe care ii iubesc chiar si dupa nu imi mai sunt prieteni, amici sau iubiti.

Pot sa iubesc si dupa toate resentimentele care mi se aduna atunci cand ma simt neindreptatita, ranita si dezamagita grav...pot datorita chipului bunicului care ma priveste cu o dragoste imensa, il simt acolo...si el ma ajuta sa inteleg ca nu toti oamenii stiu sa iubeasca dupa ce numai vor sa te iubeasca.

E o metafora care e greu si usor de inteles.

Bunici sunt pentru mine un subiect dureros, si nu mi-e rusine sa admit lacrimile care imi curg inca dinaintea scrierii primului cuvant...

Bunici mei au fost foarte speciali pentru mine cand eram mica, dar au devenit si mai speciali odata cu inaintarea in varsta...nu pentru ca au trecut X ani de la moartea lor, ci pentru ca zambetul plin de intelegere din amintirile mele m-au facut sa admit in sfarsit ca singuri care te iubesc pentru todeauna sunt ei, parinti, bunici si frati.

Doare sa admit asta...doare sa stiu ca sunt straina cu cea pe care am simtit-o aproape de inima mea si a ajuns ca o sora, doare sa stiu ca nu voi putea sa-i spun niciodata cat de mult o iubesc si nu ma va crede niciodata ca-i vreau binele chiar daca nu crede.

Pentru ca da...daca iubesc o fac pentru todeauna.

Asta ma invata amintirea bunicului meu...el da stie sa-mi zambeasca si sa ma faca sa inteleg ca oamenii sunt suciti si trebuie lasati in pace.

O sa ma pastrez corecta...si sper sa nu piara niciodata amintirea copilariei.